Despre Preoția Universală - Date principale -

Pentru a putea evidenția care este raportul dintre preoția universală și cea sacramentală este necesar mai întâi de toate să înțelegem ce înseamnă fiecare în parte, ce ne spune Sfânta Scriptură despre ele și nu în ultimul rând care este modul în care cele două conlucrează în Biserica lui Hristos.

Taina Botezului este cea care oferă fiecărui creștin prilejul de a pătrunde în comuniunea și în comunitatea Bisericii. Preoția universală a creștinilor laici se întemeiază pe Sfânta Taină a Mirungerii (I Ioan 2, 27: „Cît despre voi, ungerea pe care a-ți luat-o de la El rămâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva...”), primită în cadrul Sfintei Taine a Botezului pentru că prin aceasta omul primește darurile Duhului Sfânt și totodată prin acestea și preoția universală, adică misiunea de a ne ruga lui Dumnezeu, de a-I sluji, de a participa la jertfa Lui, adusă în Biserică de către preoția sacramentală. Așadar toți creștinii care au primit Taina Botezului au de împlinit această misiune și anume cea a propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu și în felul acesta toți formând poporul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru în întâia epistolă sobornicească evidențiază cel mai bine preoția universală spunând: „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos,... Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” (I Petru 2, 5, 9).[1] Prin urmare orice creștin care a primit Taina Botezului, a Mirungerii și apoi Euharistia este „preot” în sensul că se roagă lui Dumnezeu aduce și se aduce jertfă lui Dumnezeu, dar mai degrabă, participă la jertfa adusă de către Biserică prin preot.[2]

Cu privire la instituirea preoției sacramentale aceasta a fost un eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se formează dintru început din slujitori hirotoniți. Această preoție a fost un dar sacramental al Mântuitorului Hristos dat mai întâi de toate Sfinților Apostoli. Acest dar nu a fost dat tuturor, ci doar unor bărbați aleși cu o viață duhovnicească deosebită. Cartea Faptele Apostolilor ne relatează acest eveniment în capitolul 6. 1-6: „...pe care i-a pus înaintea apostolilor, și ei, rugându-se si-au pus mâinile peste ei”  Așadar acești oameni plini de Duh Sfânt au fost inițiați și prin punerea mâinilor Apostolilor au devenit slujitori ai lui Dumnezeu.  Sfântul Pavel în prima epistolă către Timotei vorbește despre o putere deosebită și despre modul cum trebuie să fie preotul cu privire la misiunea la care a fost chemat: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoției”. (I Timotei 4.14). De aici se vede clar că este vorba de un har special, care se dă prin punerea mâinilor preoției.

Cât privește preoția universală în raport cu cea sacramentală putem concluziona faptul că din totdeauna s-a făcut distinție clară  între „cleric” – persoană aleasă și „laic”- om de rând, simplu reprezentant al poporului. Prin urmare cele două tipuri de preoții sunt distincte, dar nu opuse. Ele nu pot exista una fără alta și își au rădăcini una în alta.

Rolul mirenilor în biserică.

În ceea ce îi privește pe creștinii mireni, aceștia au un rol deosebit în viața bisericii și am putea spune că sunt datori să lucreze la îndreptarea celor care sunt depărtați de biserică așa după cum este scris: „Fraților chiar de va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți ca să nu cazi și tu în ispită”. (Galateni 6,1).[3] Și Sfinții Părinți ai bisericii noastre având în vedere învățătura Sfintei Scripturi, îndeamnă pe toți creștinii la mântuirea fraților lor. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur zice în această privință: „Spun aceasta nu numai celor arțăgoși, ci și vouă, care sunteți sănătoși, pentru ca voi pe toți aceia pe care îi cunoașteți, să îi abateți cu sârguință și bunăvoință de la greșelile lor și să îi aduceți înapoi la Biserica cea dreptmăritoare.”[4]

Raportul laicatului cu preoția universală.

Raportul laicatului cu preoția universală se poate împlini prin unele însușiri care dau chipul ideal al adevăratului misionar laic, adică:

1. Credința riguroasă ortodoxă, luminată, fermă, trează și activă;
2. Adevărata sensibilitate pentru comuniunea frățească întru mântuire;
3. Zel și stăruință statornică și neînfruntată;
4. Optimism sănătos și senin.

Numai creștinul împodobit cu un astfel de însușiri poate fi un adevărat misionar ortodox. [5]

În concluzie, prima normă canonică a misionarismului laic este apărarea dogmelor credinței ortodoxe, deoarece dogmele sunt izvorul din care se nasc canoanele sau normele ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii, ca organism social.[6] A doua normă de care trebuie să țină seama misionarismul laic este aceea că el trebuie întotdeauna să se subordoneze ierarhiei, iar conducerea lui să îi aparțină ierarhiei. Misionarismul laic numai în felul acesta este puternic și bine orientat, când acționează din însărcinarea, trimiterea și sub supravegherea ierarhiei.

                                                                                     Pr. Ștefanache Ioan

                                                                                          Parohia Lunca