Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, “o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ieş. 19, 5,6; Isaia 61, 6). Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitându-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială.
După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvârşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni: “Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţă, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Dumnezeului oştirilor” (Mal. 2, 7).
Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, “o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ieş. 19, 5,6; Isaia 61, 6). Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitându-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială.
Dintre seminţiile lui Israel, Dumnezeu a ales că seminţie preoţească pe aceea a lui Levi,
din care făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimbă decât prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preoţească, Marele Preot purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Ieş. 28, 15-30). Într-un buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau “Urim şi Tumim” (Ieş. 28, 30), instrumente prin care Dumnezeu Îşi comunică voia Sa în cazuri speciale.
În afara vegherii asupra celorlalţi preoţi, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfăşura în Ziua Ispăşirii. Atunci, el intră în Sfânta Sfintelor şi aşează sânge pe capacul Chivotului, făcând astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Ieş. 30, 10). Dumnezeu le-a interzis Leviţilor să aibă moştenire în Israel. Ei trebuiau întreţinuţi de popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Mulţimea de leviţi şi preoţi locuiau în cetăţi răspândite în teritoriile împărţite între celelalte seminţii ale lui Israel.
Împăratul David a organizat slujirea preoţilor la Templu, prin împărţirea lor în 24 de cete
preoţeşti chemate la Templu prin rotaţie (1 Regi 24). Împăraţii Ezechia şi Iosua i-au susţinut pe Marii Preoţi din timpul lor în lucrarea de reconstrucţie a Templului şi de reaşezare a vieţii
religioase (2 Regi 23, 8; 2 Cronici 29-31).
În Noul Testament, Marele Preot era privit ca şi “căpetenia poporului” (Fapte 23, 4-5) şi prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26, 57-59).
Domnul Iisus Hristos este prezentat în epistola către Evrei ca Mare Preot, dar este ridicat
deasupra preoţiei Aaronice, fiind numit: “Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 5, 10). Aceasta este o preoţie veşnică. Domnul Iisus n-a avut nevoie să aducă ispăşire pentru Sine însuşi, pentru că El n-a avut păcat (Evrei 7, 27-28). Jertfă Lui nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o valoare veşnică.
Noi putem să ne apropiem acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm
ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4, 15-16).
Bibliografie:
- Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
- Dumitru Abrudan, şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoţiei. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în „Ortodoxia" nr. 1, 1989.
- Prof. Teodor M. Popescu, Sfintenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii teologice”, IV, 1952, nr. 3-4.
